Criza de la Palat, eclipseaza criza sociala

În ajunul protestelor sindicale, cu noua lege a educaţiei care să reformeze sistemul şubrezit de abandonuri, cu spitalele aşteptându-şi falimentul şi mai ales cu o societate neformată, criza politică suspendă socialul, forţat astfel să mai aştepte timpul marilor soluţii.

Luni, sindicatele ies în stradă, după tatonări prelungite cu un sistem blocat la nivel de răspunsuri, şi cu atât mai mult la cel de soluţii. Şcolile se închid pentru o zi, la fel ghişeele instituţiilor bugetare. Înainte însă de a se pune singură între paranteze, societatea a fost suspendată, temporar, de către proprii ei administratori. Cu un pas înaintea crizelor populare, depăşind în intensitate ruinarea celor care nu mai reuşesc să îşi achite creditele bancare, mimând întâietatea în faţa celor care nu au demisionat încă din funcţiile civice, clasa politică îşi face jocurile de putere, unele inteligent construite, altele prinzând momentul oportun.

De la centru până la periferii, structurile de putere se cutremură, cu un guvern rămas minoritar şi cu interimate la patru dintre ministerele vitale în acest moment, educaţia, sănătatea, ordinea publică şi munca.Tumultul de la Bucureşti se transformă în mici seisme în teritoriu, unde prefecturile, adică acele instituţii care asigură, măcar simbolic, legătura dintre periferii şi centru, îşi schimbă şefii, pe modelul celor de la guvernare. La marginea politicului, societatea se mai aşează o dată la ceas de taină, numărându-şi pierderile. De la un stat suprapus brutal peste societate, în epoca comunistă, la 20 de ani de la căderea vechiului regim, despărţirea, democratică în definiţie, a societăţii de stat a devenit absolută, fără să existe cineva care să îşi mai asume medierea. În practică, statul s-a opus acum societăţii, ignorând-o în temeiul campaniei electorale care urmează. Comunitatea de cetăţeni, simbolic absentă din orice discurs, stă pe margine, ca un spectator dezarmat, de vreme ce niciunul dintre războaiele politice nu îi este propriu.

Despre criza oamenilor de rând ori despre destructurarea educaţiei, a sănătăţii şi a siguranţei publice, se va vorbi, fără doar şi poate, din prima zi de campanie oficială. Atunci, însă, se va vorbi doar despre marii vinovaţi, mereu ceilalţi. Până atunci, dascălii se vor mai umili o dată în faţa părinţilor, cerşind bani pentru tabla de clasă ori pentru bănci, pacienţii se vor ridica din patul şubrezit de spital, pentru a căuta pe cont propriu medicamente şi pansamente, contibulabilii oneşti îşi vor accepta eşecul în faţa băncilor pe care nu le mai pot achita, iar noi ceilalţi, câţi mai suntem, vom ţine în spate vieţile a milioane de pensionari, copii şi şomeri, aşteptându-ne rândul.

Revendicările sindicale rămân, astfel, prima mare problemă a noului guvern minoritar, în care, exceptând doi dintre miniştri, toţi ceilalţi sunt de două ori mai ocupaţi ca înainte, având câte un minister în plus de administrat.