Off the record-la limita între oficial sau neofical

Astăzi vreau să vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Informaţiile sunt extrem de reale şi nu am să vă dau numele sursei pentru că discuţia a fost "off the record"...bine, bine dar mă tot întreb de atunci unde este limita dintre "off the record" şi "on the record"?!

Având în vedere că prelegerea pe care am să v-o redau a fost făcută în prezenţa unor ziarişti invitaţi la eveniment şi având în vedere că personajul respectiv este unul public, cum poţi avea pretenţia că după ce vorbeşti despre toate cele timp de vreo 70 de minute vii la sfârşit şi spui că este "off the record"?! În primul rând că dacă se cunoşteau regulile jocului de la bun început intervenea o constrângere: respectarea regulii jocului, ceea ce este off the record, să rămână ca atare. Numai că nu a fost aşa. Apoi eu mai ştiu că de obicei se păstrează caracterul „on the record”/„off the record”(declaraţii care pot fi atribuite sau nu respectivei surse) al discuţiei atunci când discuţia cu pricina este între câţiva ochi nu minim 120 aşa cum s-a petrecut în povestea mea. Până la urmă...am câteva întrebări la care eu am găsit şi câteva răspunsuri.
Există off the record? Când? Evident, există. Este o convenţie între cel care oferă o informaţie şi cel care o cere. Presa românească înţelege că „off the record” înseamnă „pe surse”, ceea ce cred că e puţin înceţoşat de confuzie şi generat de nepăsarea ambelor părţi.Voi, voi...ce credeţi? Nu vreţi să îmi spuneţi şi mie?

PS: Iată mai jos şi declaraţiile "off the record"...vă puteţi imagina şi personajul care le-a făcut? De abia vă aştept opiniile!


„Îmi povestea un prieten în România că pentru a angaja o menajeră i-au trebuit 22 de semnături şi acest fapt justifică un lucru, respectiv că organele dezvoltă funcţia şi nu e cum spunea amărâtul de Darwin invers că funcţia dezvoltă organul. Nu, organul o dată inventat îşi dezvoltă funcţiile în organismul ăsta social iar noi suntem maeştrii la a inventa organe de luptă cu contribuabilul furăcios. Pentru că la noi pleacă mentalitatea birocratică de la faptul că orice contribuabil este un potenţial hoţ. (...)
Ce s-ar întâmpla dacă am desfiinţa toate nenorocirile de controale şi vă spune unul care a avut într-un an 122 de controale fiscale şi de toate felurile justificate politic, erau în paralel şi se dădeau simultan. Să încerci a face birocraţia eficientă înseamnă a te salva de la moarte. Să încerci să faci ca economia să crească de la sine cum s-a întâmplat în timpul Guvernului Tăriceanu, şi asta este pozitiv, în termeni de dolari a crescut PIB de trei ori şi jumătate de la 58 de miliarde de dolari la 193 de miliarde de dolari. Fac acest calcul pentru că România are cheltuielile externe cele mai mari în dolari, cheltuieli cu materii prime şi cu cheltuieli energetice. O singură greşeală a făcut Guvernul Tăriceanu, a continuat înmulţirea birocraţiei şi să crească numărul funcţionarilor, agenţiilor, instituţiilor de stat. În timpul guvernării Tăriceanu au fost înfiinţate tot felul de agenţii care evident au trebuit să fie populate. Unele cerute de UE, altele mai puţin. În orice caz, ceea ce a fost greşit în aceşti patru ani şi noi putem să o spunem ca să căutăm răspunsuri politice pentru cei în faţa cărora vorbim că guvernul a acţionat ca orice companie când încep să îi crească veniturile, noi îi spunem „becaming fat” – o expresie din mediile de business. S-a îngrăşat şi i-au crescut cheltuielile pentru că există această tendinţă când încep să îţi crească cheltuielile, într-o corporaţie sau într-un stat. Nu avea cum să scape de boala asta. Imediat după aceea în momentul unei crize trebuie să fii foarte hotărât. El începuse să o facă dar nu a mai avut timp.

Aţi fost invitaţi dar asta nu înseamnă că trebuie să şi scrieţi. Aţi venit de curioşi şi poate aţi învăţat ceva sau nu şi atunci aţi pierdut timpul dacă eu am fost plicticos. Dar de scris eu nu vă dau dreptul. Dacă o faceţi o faceţi fără dreptul meu şi o faceţi împotriva unei reguli etice în presă. Pentru că atunci când cineva vă spune că este off the record respectaţi pentru că este unul dintre cele mai însemnate prevederi din codul dumneavostră deontologic. Vă aflaţi de plăcere aici!

Vorbeam unor studenţi de la Politehnică în urmă cu câteva luni şi le-am dat un exemplu de prost management. Exemplul îmi fusese sugerat de un articol al domnului Patapievici într-un ziar din ziua respectivă care se mândrea cu faptul că la Institutul Cultural Român plăteşte 32 de cenţi ca să administreze un euro. Adică 32% din bugetul lui este destinat administrării a ceea ce rămâne. Şi spunea el cât e de încântat de faptul că cheltuieşte doar 32 de cenţi dintr-un buget de 10 milioane sau 11 milioane de euro. Şi eu aveam exemplul foarte apropiat al unei fundaţii cu acelaşi buget care cheltuieşte 6 cenţi dintr-un euro, ca să îi administreze pe toţi ăialalţi nefăcând o treabă mai simplă decât domnul Patapievici şi poate mult mai complicată. Le-am dat acelor studenţi cărora le vorbeam despre managemenet acest exemplu şi am mai spus că eu pe managerii mei care îmi demonstrează că nu ştiu pe ce lume se află îi denumesc „piţigoi”, lucru perfect adevărat. Este un tic verbal şi a doua zi în presă am aflat cu surprindere şi cum o întreagă ceată de intelectuali de „elită” au început să mă înjure că l-am făcut piţigoi pe marele filozof. Eu cu marele filozof nu am nimic, i-am citit cărţile, le-am pus înapoi pe raft. Unele mi-au plăcut, altele nu. Ca om de cultură nu am nimic cu el, ca manager îl consider în continuare „piţigoi”. Am mai spus şi eu nişte lucruri astăzi şi dacă le scoateţi din context nu fac decât să contribuie la mitocănia generală a vieţii publice de astăzi. Deşi putem mărturisi că nu au fost mitocănii în context”.